Alexandru Vîrtaci
Probabil, nimeni nu s-ar fi aşteptat la notorietatea pe care a căpătat-o în timp festivalul de jazz de la Gărâna. Sau poate că unii sceptici chiar se întrebau cât va mai rezista. Ei bine, Gărâna la ora actuală este unul din cele mai importante festivaluri de jazz de la noi, fiind considerat un brand (ca să folosesc un limbaj de lemn) sau, altfel spus, loc de pelerinaj pentru amatorii genului. Ideea de a se organiza un asemenea eveniment tocmai în creierii munţilor – pentru cei care nu cunosc, satul se află în Semenic, la vreo 40 de kilometri de Reşiţa, după un drum cu peste o sută de serpentine – este originală şi un pic, îndrăzneaţă. Totodată, e şi o foarte bună idee de marketing, de cum se poate vinde un produs, căci mulţi vin în primul rând pentru locul în sine şi de-abia apoi pentru jazz. Această veche aşezare de pemi atrage prin simplitate, linişte şi peisaj (unul din atu-urile festivalului).
Iniţiat spre sfârşitul anilor nouăzeci în curtea hanului La Răscruce, primele ediţii au fost modeste, având caracterul unor reuniuni între prieteni. Cu timpul, însă, Marius Giura – apreciat şi pentru excelentul eveniment Timişoara Jazz – a făcut din Gărâna unul din cele mai importante puncte de reper pe harta circuitului festivalier de la noi. Progamul s-a îmbunătăţit, locaţia s-a schimbat în deja celebra Poiană a Lupului, iar numărul spectatorilor a început să crească de la an la an. Şi dacă mai punem la socoteală că aici au cântat până acum nume mari ale jazzului european sau internaţional, cum ar fi Jan Garbarek, Charles Lloyd, Jean-Luc Ponty, Lars Danielsson, Miroslav Vitous, Stanley Jordan, Nguyên Lê, sau Mike Stern & The Yellowjackets, festivalul capătă o şi mai mare importanţă.
Şi totuşi, noua ediţie, a XIII-a, (17-19 iulie), nu s-a numărat printre cele mai reuşite. Să fi fost de vină criza economică, numărul 13, o selecţie făcută într-un mod arbitrar, aşa cum în general se cam întâmplă la noi când vine vorba de festivaluri de jazz? Cred că totul ţine de un anumit tipar ce trebuie avut în vedere atunci când se organizează o manifestare de genul ăsta: faptul că de fiecare dată cele trei-patru recitaluri ce alcătuiesc o seară de festival să aibă un caracter ascendent, iar diferenţa între ultimul (fulminant) şi cel care deschide seara să nu fie prea mare. Din păcate, observ că în general nu se respectă această regulă iar cea mai recentă ediţie a festivalului de la Gărâna e un exemplu. Mai îngrijorător e faptul că puţinele cronici pe care le-am citit în presă ori pe internet sunt pline de entuziasm, fiind scrise sub impulsul unei frenezii nestăpânite. În special, acolo unde nu era cazul.
Legat de ce spuneam chiar adineauri, cum că un concert trebuie să fie mai bun decât cel care l-a precedat, exact asta am crezut că se va întâmpla cu puţin timp înaintea începerii festivalului, când răsfoiam programul primei seri: Jazz de necaz (Timişoara), Andrzej Jagodzinski Trio (Polonia), Nik Bärtsch (Elveţia) şi Terje Rypdal Group (Norvegia). Trupa din Timişoara n-o ştiam, şi în calitate de comentator de jazz eram nerăbdător s-o ascult fiindcă uneori e posibil să ai parte de o revelaţie, eram convins că oricum voi avea parte de una (pianistul Nik Bärtsch), iar trio-ul polonez alături de chitaristul Rypdal mă gândeam că vor încheia triumfal o primă seară de jazz. De altfel, mi-am zis că aceasta va fi şi cea mai bună din punct de vedere calitativ, însă ulterior mi-am dat seama că nici una din cele trei seri nu a fost… mai bună.
Prestaţia grupului timişorean nu mi s-a părut deloc convingătoare. Trecând peste faptul că încă nu au o experienţă scenică (dacă nu mă înşel, este prima lor participare într-un festival), parcă nimic nu a fost omogen. Din punct de vedere al stilului muzical, programul s-a situat la limita unui quasi-funk lipsit de imaginaţie şi fără nici un feeling. Singurul care a putut fi remarcat a fost Tavi Scurtu – baterist extrem de talentat, de altfel, un concurent serios al celui mai în vogă şi mai apreciat ritmician, Vlad Popescu. Nu am înţeles de ce formaţia era alcătuită din şase membri când cel mult patru cântau (frazele muzicale ale lui Lucian Nagy la saxofon nu aveau o continuitate firească, fiind de multe ori fără sens, vocalista Maria Chioran – o prezenţă ştearsă). Totul a fost neînchegat, cu o gravă lipsă de fantezie creatoare (e totuşi un festival de jazz) sau interplay-uri, acolo unde poate chiar se simţea nevoia.
La fel de slab mi s-a părut şi trio-ul condus de pianistul polonez Andrzej Jagodzinski. De altfel, o surpriză neplăcută având în vedere ce artişti mari veniţi din Polonia au cântat pe scenele noastre având mereu succese răsunătoare. A nu se înţelege că Andrzej Jagodzinski (pian), Czeslaw Bartkowski (excepţional baterist, pe care l-am auzit şi cu alte ocazii) şi Adam Cegielski (contrabas) nu ar fi foarte buni instrumentişti. Fiecare în parte este un muzician desăvârşit, a cărui tehnică bine pusă la punct şi un profesionalism ireproşabil provin dintr-o excelentă şcoală de jazz. Însă în programul de la Gărâna intitulat Chopin in jazz, ceva nu a mers. Şi, cel mai probabil, cred că a fost vorba de proiectul în sine. Niciodată nu am crezut în sintagma „jazz simfonic” sau chiar în simplele prelucrări ale unor piese din repertoriul clasic în jazz (deşi există cazuri excepţionale, cum ar fi Eugen Ciceu). Chiar dacă jazzul este mereu deschis diverselor combinaţii cu alte genuri din sfera muzicii (curentele fusion sau nu-jazz sunt exemple grăitoare în acest sens), sunt de părere că în faţa celui clasic va rămâne întotdeauna intangibil, amestecul dintre cele două neducând decât la un eşec sonor.
Şi dacă tot vorbeam de îmbinări cu sonorităţi nespecifice jazzului, ar trebui să amintesc de recitalul pianistului elveţian Nik Bärtsch. O revelaţie, cum am zis mai devreme. Stilul predominant al acestui cvintet (Nik Bärtsch – pian, Bjorn Meyer – chitară bas, Sha – saxofon, clarinet, Kaspar Rast – baterie şi Andi Pupado – percuţie) este definit chiar de către protagonist drept zen-funk. Recunosc, mi-a fost greu să urmăresc particularităţi ale stilului funk în muzica lor, fiind el clasic ori post, şi nici nu am dedus vreo legătură între aceasta şi conceptul filosofic al samurailor japonezi. Însă, cu toate astea, mi-a plăcut. O muzică ce se caracterizează printr-un soi de minimalism, pornind de la un motiv melodic bazat pe o singură armonie ce se tot dezvoltă apoi, în general, din punct de vedere ritmic, până se ajunge la un punct culminant. Acel climax are cumva o proprietate cathartică după toată energia sonoră acumulată până atunci. Desigur, nimic nu prea a avut legătură cu jazzul, poate doar faptul că totul a fost improvizat. Însă recitalul a uimit prin originalitate, având un impact imediat asupra publicului. Şi un succes pe măsură. Un concert care a adus o anumită culoare nu doar acelei seri ci chiar întregii ediţii de festival.
După două spectacole nesatisfăcătoare şi unul non-jazz însă interesant în concepţie, m-am gândit că cel al chitaristului norvegian Terje Rypdal avea să salveze într-un fel acea primă seară. Asta s-a şi întâmplat, într-un program de jazz-rock de o calitate ireproşabilă. Şi parcă n-am simţit vreo diferenţă între Rypdal şi ceilalţi parteneri, basistul Frank Hovland şi bateristul Paulo Vinaccia – o explozivă secţie ritmică. Un recital dinamic, excelent realizat, şi de un mare rafinament. Bogăţia ritmică şi improvizatorică, inserturile de funk şi blues (un deliciu pentru fanii deja entuziasmaţi), sunt repere ale unui concert admirabil în care tehnica, bunul gust şi profesionalismul, în opinia mea, trei lucruri esenţiale ce definesc un muzician, s-au îmbinat perfect. De altfel, mă gândesc că dacă întregul program ar fi fost alcătuit doar dintr-o serie de microrecitaluri Rypdal şi Nils Petter Molvaer (alt norvegian, prezent în ultima seară), cu siguranţă că această ediţie ar fi fost mult mai reuşită.
Căci dintre formaţiile celei de-a doua zi – Platonic Band, Bega Blues Band, trio-ul chitaristului american John Abercrombie, şi Helge Lien Trio –, nu ştiu pe care s-o amintesc, şi, în general, dacă aş putea spune cât de cât ceva. O a doua zi ieşită parcă dintr-un film de Fellini, în care ridicolul din punct de vedere muzical a culminat cu apariţia hilară şi surprinzătoare a Elenei Udrea tocmai în timp ce cânta Abercrombie, cel din urmă având o prestaţie destul de îndoielnică. Deşi cele câteva dialoguri muzicale între Abercrombie şi excelentul baterist Joey Baron au fost, în cadrul concertului, neaşteptat de bune şi pline de fantezie, în rest, totul mi s-a părut şters. Pe lângă un simulacru de free şi multe momente neomogene, dispersate, plictisitoare, am observat chiar o acută lipsă de imaginaţie în chorus-urile (totalul improvizaţiilor pe durata unei teme) ale protagonistului.
Urma pianistul norvegian Helge Lien însă o furtună a început brusc, dând peste cap planurile organizatorilor. Mulţi, printre care şi subsemnatul, s-au dus la culcare crezând că ultimul recital va fi reprogramat în seara următoare. A doua zi am aflat că după ce au stat şi ultimele picături de ploaie, trio-ul norvegian a cântat până la urmă. În ciuda orei târzii. Singurul concert pe care l-am pierdut, din păcate, căci din ce am înţeles se pare că ar fi fost bun.
În fine, ultimul spectacol la care aş vrea să mă mai opresc i-a aparţinut trompetistului Nils Petter Molvaer – nume important în jazzul european şi, în general, în evoluţia actuală a acestuia, fiind unul din promotorii celui mai recent curent numit nu-jazz în care ambientul sonor este, dacă vreţi, tehnologizat, fiind redat cu ajutorul echipamentelor electronice.
Ca şi în cazul lui Nik Bärtsch, Molvaer a fost captivant încă de la început, ţinându-i pe toţi cu răsuflarea tăiată. Mici fragmente de hip-hop, efecte sonore dintre cele mai bizare, scurte momente de solo la trompetă peste care se auzea improvizaţia live a lui Molvaer, o replică a lui Al Pacino din Naşul, sau vocea lui Billy Holliday, toate reproduse prin dispozitive amintite mai sus de tip sampler, sunt câteva din şiretlicurile cu care norvegianul şi-a surprins auditoriul. Un public parcă hipnotizat din prima clipă datorită acestui electro/acustic jazz fascinant în care Molvaer i-a avut ca parteneri pe Eivind Aarset (chitară, chitară bas) şi Audun Kleive (baterie). Chiar dacă a atins latura comercialului, îndepărtându-se de jazzul autentic, spectacolul a avut un farmec al său.
Celelalte formaţii care au evoluat în ultima seară au fost: Trigon (grup de etno-jazz din Republica Moldova), Ulrich Drechsler (Austria), şi Mişi Farkaş Trio (baterist timişorean stabilit de mulţi ani în Germania), cu un program mainstream jazz.
Văzută în ansamblu, noua ediţie a festivalului n-a surprins cu nimic, având un caracter modest. Diferenţa dintre puţinele momente bune şi restul concertelor, aflate cam la acelaşi nivel mediu, mi s-a părut mult prea mare. Mă miră, pe undeva, dat fiind faptul că evenimentul se vrea a fi cel mai important în rândul festivalurilor de gen de la noi. Însă nu acesta cred că a fost aspectul uimitor pe care l-am remarcat cât mai degrabă preferinţele publicului. Poate că da, dintr-o anume complezenţă, trebuiau să se aplaude şi prestaţiile mai puţin inspirate. Dar ovaţiile pline de entuziasm însoţite de fluierături şi strigăte frenetice auzite după fiecare concert în parte, ca şi cum totul ar fi fost impecabil din punct de vedere calitativ, mă fac să am unele îndoieli cu privire la gustul celor prezenţi. Ba mai mult, se vorbea chiar în termeni laudativi de recitaluri nereuşite în detrimentul celor cu adevărat excelente. Lucru pe care, de altfel, l-am remarcat citind şi ecourile din presă referitoare la festival. Culmea e că acest public nu e format neapărat din snobii pe care îi vedem doar dacă pe scenă cântă o vedetă gen Chick Corea, să zicem, ci din fanii obişnuiţi. Cei care au capacitatea de a deosebi între bine şi rău. Şi în special atunci când programul festivalului nu este alcătuit cu prea multă grijă, această diferenţiere se face simţită mai mult ca oricând. Dacă nu, gustul de care vorbeam este unul bizar, contorsionat, atrofiat.
Legat de ce spuneam adineauri, voi încheia cu un banc, unul din multele cu care Florian Lungu (acest maestru de ceremonii al manifestărilor jazzistice de la noi) îşi încânta din când în când auditoriul:
Robinson Crusoe naufragiază pe o insulă. Nu după mult timp, descoperă că pe acea insulă nu era singur. Mai era însoţit de un câine şi o capră. Se obişnuieşte repede cu noua sa condiţie, îşi găseşte hrană, un adăpost, şi totuşi Robinson îşi dă seama că nu era mulţumit. Ceva îi lipsea. Află răspunsul într-o bună zi când începu să se uite, plin de dorinţă, spre capră. Dar de fiecare dată când încerca să se apropie de aceasta, câinele, aflat prin preajmă, îl mârâia. Robinson aproape că înnebuni după zile întregi de tentative disperate şi inutile de a se apropia de capră în timp ce câinele nu-l lăsa. După câteva săptămâni, o femeie superbă apare pe neaşteptate. Se îndreaptă spre Robinson şi-i spune:
- Eşti atât de singur pe insula asta, te compătimesc. Am venit să-ţi alin suferinţele. Vreau să fac orice pentru tine.
Dintr-o dată Robinson sări în picioare devenind foarte atent:
- Chiar orice?, o întrebă plin de nerăbdare.
- Da. Absolut orice.
- Bine. Atunci ţine câinele.